STUDIUL PRIVIND VALOAREA ISTORICO-ARHITECTURAL-URBANISTICĂ A
CLĂDIRII DE BIROURI DIN STRADA EDGAR QUINET NR. 6, SECTOR I, BUCUREŞTI
(ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ APELE ROMÂNE)
CUPRINS
- INTRODUCERE
Statutul juridic şi gradul de protecţie al imobilului şi a zonei adiacente lui
- INVESTIGAŢII,CERCETĂRI ISTORICE ŞI ARHITECTURALE
2.1. Documente arhivistice şi bibliografice privitoare la construcţia imobilului şi exploatarea lui în timp
2.2. Date cu privire la personalităţi şi evenimente asociate clădirii
2.3. Concepţia arhitectural-urbanistică, funcţională şi structurală a imobilului
- EVALUAREA GLOBALĂ – CONCLUZII
- BIBLIOGRAFIE
- LISTA PLANŞELOR ANEXATE STUDIULUI
- INTRODUCERE
Studiul de faţă urmăreşte pregătirea documentaţiei necesare iniţierii unui act legislativ de protecţie (clasare cu statut de monument istoric) a clădirii Administraţiei Naţionale Apele Române din strada Edgar Quinet nr. 6, sector I, Bucureşti – clădire reprezentativă pentru patrimoniul arhitectural românesc din perioada interbelică târzie (deceniile IV-V).
Din cauza presiunii imobiliare, numeroase clădiri din această perioadă, ca şi din cea imediat următoare, sunt supuse riscului demolării sau al unor transformări radicale şi ireversibile, greu de oprit din punct de vedere legal, dat fiind că autorii acestor clădiri sunt decedaţi şi, în lipsa unei protejări efective a drepturilor lor intelectuale (succesori, fundaţii sau organizaţii profesionale), nu se pot opune transformărilor arbitrare, reabilitărilor defectuoase şi plasării unor noi construcţii neintegrate în proximitatea lor.
Statutul juridic actual şi gradul de protecţie al imobilului şi al zonei adiacente lui
Clădirea Administraţiei Naţionale Apele Române, situată în strada Edgar Quinet nr. 6, sector I, Bucureşti, a fost construită în jurul anului 1935 pentru un comanditar privat, arhitectul rămânând necunoscut.
Imobilul nu este clasat, dar face parte din Zona Construită Protejată nr. 06, “Regina Elisabeta” şi se află în raza a numeroase clădiri-monument istoric (Casa Capşa, Sala „Comedia”, Cercul Militar, hotelul „Bulevard”, Bisericile Doamnei şi Sf. Nicolae Dintr-o Zi, Universitatea Bucureşti, imobilele din Bd. Elisabeta nr. 5, 9 şi 15-19).
Având în vedere că aceste forme de protecţie juridică s-au dovedit adesea ineficiente în raport cu intenţiile proprietarilor sau/şi ale autorităţilor locale, se impune clasarea imobilului în discuţie ca monument istoric, în scopul prezervării şi a punerii sale în valoare ca exemplar reprezentativ al arhitecturii româneşti din epocă interbelică. Clasarea este cu atât mai urgentă cu cât instituţia în proprietatea căreia se află clădirea a lansat în anul 2011 o licitaţie pentru achiziţionarea de servicii de proiectare în vederea desfiinţării actualei clădiri şi a realizării unui nou sediu.
- INVESTIGAŢII, CERCETĂRI ISTORICE-ARHITECTURALE
2.1. Documente arhivistice şi bibliografice privitoare la construcţia imobilului şi exploatarea lui în timp
Clădirea Administraţiei Naţionale Apele Române este situată într-o zonă centrală a oraşului, supusă unor transformări majore în secolul al XIX-lea, cu precădere în a doua jumătate, şi vizată cu predilecţie în cadrul procesului de modernizare urbană şi de construire a unei capitale europene moderne.
Tronsonul stradal cuprins între Calea Victoriei şi strada Academiei apare pentru prima dată în planurile maiorului Pappasoglu din 1870-1875, cu numele de Strada Nouă. Mica străpungere traversa vechiul domeniu al marelui vornic Slătineanu, unde funcţionau deja, de pe la 1830, un teatru („Teatrul vechi” din strada Academiei) şi faimoasa sală de bal „Momolo” sau „Slătineanu”, cu birt şi cofetărie la parter, amenajate chiar în casele Slătineanu dinspre Podul Mogoşoaiei şi cumpărate de fraţii Capşa în 1868. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, cele două fronturi ale noii străzi se completează, în timp ce arterele mai importante din jur îşi păstrează regimul deschis, iar tronsonul actualei străzi Edgar Quinet cuprins între strada Academiei şi Bulevardul I.C. Brătianu va fi străpuns numai după 1914.
În Planul Institutului Geografic al Armatei din 1895-1899 şi în planul cadastral din 1911, parcela actuală de la nr. 6, care are deja aceeaşi formă şi acelaşi număr poştal ca şi astăzi, este ocupată de o clădire pe parter şi etaj în formă de U, cu o planimetrie specifică vernacularului urban bucureştean de secol XIX: un corp compact dispus la aliniament şi ocupând întreaga lăţime a lotului, articulat cu două bare perpendiculare în spate, la care se adaugă anexele pe fund de lot. Prin analogie cu clădiri din epocă având aceeaşi planimetrie, accesul în curtea interioară se realiza probabil prin intermediul unui gang amplasat în zona centrală a corpului principal, dispus la stradă.
Conform documentelor aflate în Arhiva P.M.B., proprietarul clădirii (V. Asderban) solicită în anul 1925 o autorizaţie pentru supraetajarea construcţiei P+1 existente cu încă şase niveluri, după planurile arhitectului I. Rosental. La data de 10 noiembrie 1925 este emisă autorizaţia de construcţie care prevedea consolidarea clădirii existente, parter şi etaj, cu stâlpi de beton armat şi suprapunerea a patru etaje, plus a unui al cincilea etaj şi a unei mansarde retrase, care să se înscrie în raza de 10m. Conform proiectului, clădirea în formă de „U” urma să se extindă şi în plan cu o a patra latură pe fund de lot, rezultând o curte interioară cu acces printr-un gang central. Este însă de presupus că proiectul păstra în cea mai mare parte conturul clădirii anterioare, fiind vorba despre o supraetajare. Ca funcţiune, cu excepţia spaţiilor de la parter orientate spre stradă, care erau ocupate de prăvălii, clădirea era destinată locuirii, fiind probabil gândită ca imobil de raport cu apartamente de închiriat. Proiectul nu a fost însă pus în operă, clădirea cu parter şi etaj în forma de „U” putând fi observată şi în fotografiile aeriene realizate în 1927 de Compagnie Aérienne Française.
În perioada 1933-1935 se pune problema lărgirii străzii Edgar Quinet, susţinută de primarul general Dem.I. Dobrescu atât pentru ameliorarea circulaţiei în zonă, cât şi pentru motive estetice, legate de o mai bună percepţie a Palatului Cercului Militar şi a proiectatului palat municipal de pe Bulevardul I.C. Brătianu. De asemenea, se preconiza realizarea unei piaţete în faţa Universităţii, în care să fie aşezată statuia lui Spiru Haret, ulterior amplasată în Piaţa Universităţii. În acest context, inginerul T. Rădulescu propune un proiect de modificare a alinierii frontului nordic al străzii – proiect în care este figurat şi conturul clădirii în discuţie, situate pe frontul sudic.
În anexele proiectului sunt consemnate atât conturul clădirii de secol XIX în formă de „U”, cât şi cel al clădirii actuale, în formă de „C”, cu o escrescenţă semicirculară a corpului principal (de la stradă), orientată spre curte şi corespunzând noii case a scării. Astfel, în Anexa la lucrarea nr. 24A/1934, Planşele CB XIII CLM, sc. 1:500 din 15.02-1935, la nr. 6 este figurată aceeaşi clădire din planul cadastral din 1911, dar cu notaţia „a2”, deci cu două etaje, în loc de „a1”, iar în Anexa la lucrarea nr. 5539/1935, sc. 1:1000 din 19.02-1935 apare conturul actual şi notaţia „a3”.
În acelaşi timp, într-o fotografie aeriană din 1934 se poate observa clădirea în discuţie cu forma planimetrică actuală (de „C” orientat spre est), dar cu un regim de înălţime scăzut, din păcate greu de precizat, dar oricum nu mai mare de P+3. De asemenea, suprapunerea planului actual peste planul propus în 1925 de arh. I. Rosental – care (după cum reiese din autorizaţia de construcţie) supraetajează clădirea existentă, deci păstrează mare parte din amprenta la sol a acesteia – conduce spre ipoteza că edificiul actual a rezultat în urma unor operaţiuni succesive de supraetajare şi remodelare a clădirii de secol XIX, de la care a preluat parţial configuraţia planimetrică a corpului dinspre stradă şi a corpului lateral vestic. Este chiar posibil ca o parte a subsolului clădirii iniţiale să fi fost păstrată şi consolidată în vederea supraetajării, ceea ce impune o cercetare de teren obligatorie.
În anii 1934-1935 ar fi avut loc o primă intervenţie, constând în demolarea aripii laterale est a vechii clădiri în formă de „U”, supraetajarea cu unul sau două niveluri, remodelarea corpului dinspre stradă cu adăugarea, spre curtea interioară, a volumului curb al casei scării şi extinderea clădirii cu un corp îngust pe fund de lot, ocupând latura de sud a parcelei. Ulterior, la o dată care din păcate nu este susţinută de documente, dar care, după maniera în care sunt realizate detaliile decorative, nu poate depăşi anul 1940, o nouă intervenţie ar fi condus la forma actuală a clădirii, printr-o nouă supraetajare şi refaţadizarea în stilul clasicizant specific sfârşitului perioadei interbelice (pentru România – epocii Carol al II-lea).
În Ghidul oficial al oraşului din 1934, la adresa Edgard (sic!) Quinet nr. 6 figurează Banca Albina, dar şi Societatea Kodak. Beneficiind de amplasarea într-o zonă activă de instituţii şi afaceri, proprietarul clădirii a închiriat, probabil, spaţii aflate la parter, spre stradă, societăţilor menţionate. Este posibil ca, ulterior, Banca Albina (fondată la Sibiu în 1871) să fi achiziţionat imobilul şi să îl fi transformat conform propriilor cerinţe funcţionale ca sediu al filialei din Bucureşti, după cum o indică atât decoraţia portalului principal, cât şi unele informaţii din documentaţiile de arhivă mai târzii, care menţionează existenţa unor safe-uri la subsol.
După naţionalizare, imobilul a fost transformat în instituţie publică, devenind sediul Direcţiei Generale pentru Energie, Metrologie, Standarde şi Invenţii, iar după 1990 a trecut în proprietatea Administraţiei Naţionale Apele Române. Autorizaţiile solicitate pentru reparaţii şi recompartimentări în 1960, 1961, 1963, 1968 şi 1972 constituie, în lipsa proiectelor originare, surse preţioase de informaţii privind atât istoricul clădirii, cât şi organizarea planimetrică.
În anul 1960, parterul corpului principal a fost recompartimentat printr-o mică intervenţie reversibilă, cu materiale uşoare. Se prevedea extinderea bibliotecii documentare a Oficiului de Stat pentru Standarde, care ocupa parterul corpului estic, cu un spaţiu utilizat ca registratură din parterul corpului principal. Pentru registratură se propunea amenajarea unui mic spaţiu aflat sub scara secundară situată în apropierea intrării, cu practicarea unui ghişeu spre vestibul. În memoriul justificativ se arăta că în acest fel se închidea scara de serviciu între parter şi subsolul în care se aflau safe-urile fostei bănci, care oricum nu mai erau folosite, şi că soluţia adoptată a urmărit, pe lângă un cost minimal, să nu afecteze structura de rezistenţă şi nici aspectul arhitectural al spaţiului.
În anul 1961 s-au executat unele reparaţii, iar la etajele II şi IV s-au desfiinţat câţiva pereţi uşori din plăci de scagliola (stuco-marmură) şi s-au practicat câteva goluri de uşă în pereţi din cărămidă pentru mărirea spaţiilor de lucru în birouri, menţionându-se faptul că structura de rezistenţă este pe cadre din beton armat şi nu va fi afectată.
În 1963, pe lângă reparaţii capitale, mărirea ferestrelor corpului sudic (din spate) şi practicarea unor ferestre în calcanul dinspre curtea interioară a imobilului învecinat din Calea Victoriei, s-a realizat şi reamenajarea ca spaţii de birouri a unor încăperi de la etajul V al aceluiaşi corp, având funcţiunea iniţială de locuinţă. Se poate deduce de aici că imobilul deţinut de banca „Albina” includea şi apartamente de serviciu.
În anul 1968, cu ocazia reparaţiilor la instalaţia electrică, s-a constatat faptul că iluminatul electric iniţial „era de calitate şi în mare măsură indirect, fiind prevăzute în diverse încăperi scafe circulare şi dreptunghiulare”, preconizându-se refolosirea acestora în birouri. De asemenea, se propunea păstrarea în continuare a corpurilor de iluminat incandescent de pe coridoare „datorită aspectului lor atrăgător şi a bunei stări în care se află”, ca şi repunerea în funcţiune a scafelor montate în faţadă.
În anul 1972 a fost înlocuit ascensorul dispus între rampele scării principale, ocazie cu care se menţionează, în memoriul justificativ al proiectului, faptul că vechea instalaţie, aflată într-un stadiu avansat de uzură, era de tip Stigler, cu uşi de acces din plasă de sârmă, şi că ar fi fost montată în anul 1930, depăşind astfel cu peste 10 ani durata de serviciu permisă (de 30 de ani).
Dacă, din punct de vedere stilistic, clădirea actuală cu şase niveluri se afiliază incontestabil la estetica clasicizantă a anilor 1930, amprenta la sol din planul cadastral trădează reminiscenţe evidente ale perioadelor anterioare (ceea ce induce necesitatea unei cercetări de teren şi de arhivă): acelaşi corp compact spre stradă, uşor mai dezvoltat în adâncime şi articulat pe latura de vest a parcelei cu un singur corp secundar, mai îngust şi mai scund. La cele două, care ar putea fi ridicate pe conturul unei părţi din vechea clădire, se adaugă un alt corp îngust pe fund de lot, în locul anexelor.
Deşi clădirea constituie o prezenţă familiară, dar insolită prin detaliul cariatidelor cu bustul retezat, nu sunt disponibile informaţii privind proiectanţii sau datarea certă a construcţiei.
2.2. Concepţia funcţională, structurală şi arhitectural-urbanistică a imobilului
Clădirea se înscrie în frontul continuu al străzii şi se dezvoltă pe parcelă sub form a trei aripi dispuse în jurul unei curţi interioare: spre stradă, orientat spre nord, corpul principal (P+5), compact, cu calcane laterale, şi două corpuri secundare (P+4) sub forma de bare articulate, situate pe latura laterală vest şi pe latura de sud a parcelei, cu calcane parţiale.
Din stradă există un acces direct în clădire, care deservea la origine spaţiul public, de la parter, al băncii, şi un acces indirect, printr-un gang, spre curtea interioară. Circulaţia verticală este asigurată de scara principală în două rampe care încadrează ascensorul şi de două scări secundare.
Clădirea a fost concepută su cel puţin remodelată în mod special ca sediu al Băncii “Albina” (după cum o indică decoraţia portalului principal), cu un amplu spaţiu public spre stradă la parter, safe-uri la subsol, birouri şi, la etajele superioare ale aripii din spate, locuinţe [probabil] de serviciu.
Construcţia este realizată cu materiale şi metode curente: structură pe cadre de beton armat cu zidărie de cărămidă şi acoperire în două ape, cu învelitoare din tablă.
Faţada spre stradă constituie componenta cea mai valoroasă a clădirii, caracterizată prin expresia stilistică de sinteză între clasicismul modern al anilor 1930, preferat în epocă pentru clădirile publice cu funcţiune de reprezentare, şi estetica Art Déco, favorizată în cazul imobilelor de birouri şi apartamente, al hotelurilor şi spaţiilor comerciale, al programelor pentru spectacole şi loisir.
Partiul faţadei este disimetric, marcând importanţa diferită a celor două accese, principal şi secundar. Schema compoziţională a faţadei articulează partiţia orizontală, accentuată prin prezenţa copertinei, cu decroşul vertical al celor trei arcade susţinute de pilaştri colosali cu capiteluri corintice stilizate – aluzie la motivul de sorginte palladiană al porticului central. La ultimele două niveluri, ferestrele scunde în arcadă formează două registre continue, divizate prin pilaştri cu capiteluri ionice, de asemenea stilizate. Planul retras al faţadei este placat cu travertin la nivelul parterului ritmat de cariatide, în timp ce restul suprafeţei este riguros ordonat de grila stereotomică a rosturilor decorative din tencuială, care scoate în evidenţă motivul central decroşat. Elementele decorative (capiteluri, medalioane, capete de leu, ornamente ale portalului principal) sunt din marmură sculptată, cu excepţia cariatidelor, realizate din piatră artificială turnată.
Limbajul clasic este însă interpretat în cheia decorativist-ludică a esteticii Art Déco: capitelurile şi cariatidele sunt geometrizate şi aplatizate, pierzându-şi sculpturalitatea în favoarea grafismului geometrizat, iar reţeaua ordonatoare a rosturilor devine un adevărat pattern ornamental, care accentuează graficul în detrimentul tectonicului.
Ca amprente specifice limbajului Art Déco, alături de motivul modern al copertinei continue cu iluminare integrată, apar feroneriile decorative ale celor două intrări, care combină ornamente abstracte caracteristice (spirala ca stilizare a vrejului, linia ondulată, festonul şi octogonul), precum şi portalul principal flancat de elemente verticale în sfert de cilindru, tratate în benzi orizontale cu texturi alternate (marmură şi travertin) şi fine detalii sculptate. Tipice pentru repertoriul Art Déco sunt, de asemenea, atât scrisul decorativ inspirat din grafica publicitară, cât şi medalioanele decorative cu reprezentări simbolice legate de progresul societăţii, a căror retorică optimistă se înscrie în filonul realismului social (în cazul de faţă, trei modele repetabile ilustrând Industria, Agricultura şi Comerţul prin intermediul unor motive consacrate – roata dinţată, shedurile, coşul de fum şi snopul de grâu, alături de clasicul caduceu.
Pe lângă decorul fin sculptat al portalului principal, care, ca aluzie la denumirea băncii, reprezintă un stup înconjurat de albine, nota particulară a faţadei este dată de cariatidele retezate, a căror imagine originară nu este cunoscută.
La interior, spaţiile accesibile publicului au suferit modificări substanţiale în urma renovărilor succesive, dar păstrează încă unele detalii Art Déco, precum balustradele din fier forjat ale scărilor sau capitelul simplificat al unei semi-coloane din holul de intrare. Se poate presupune, conform acestor indicii, precum şi datelor de arhivă referitoare la corpurile de iluminat incandescent şi scafele de lumină din birouri, că la origine spaţiul interior era dominat de estetica Art Déco într-o formulă sobră, dar agreabilă, adaptată destinaţiei clădirii, în timp ce pentru faţada spre stradă s-a optat pentru formula mai solemnă şi în acelaşi timp mai elaborată a unui clasicism stilizat, interpretat în manieră Art Déco.
Imobilul din strada Edgar Quinet nr.6 şi, în particular, faţada principală, sunt reprezentative pentru cultura arhitecturală a perioadei interbelice târzii şi pentru o expresie stilistică specifică acesteia (în România şi în lume) – „clasicismul déco”, formulă de sinteză între clasicismul monumental (expresie arhitecturală a realismului social şi ecou al întăririi autorităţii statale într-o perioadă de criză generalizată) şi estetica Art Déco (în ipostaza de variantă eclectică şi edulcorată a modernismului interbelic).
„Dialectul” de frontieră dintre Art Déco şi clasicismul modern se regăseşte şi la alte monumente bucureştene construite în perioada 1930-1945 (imobilul din Splaiul Independenţei nr. 5, arh. Nicolae Cucu, sau actualul sediu al Ministerului de Justiţie, arh. Constantin Iotzu) sau la numeroase edificii publice realizate în Transilvania de curând reunită cu Vechiul Regat (de ex. lucrări semnate de George Cristinel la Sibiu şi Cluj sau de Victor Smighelschi la Satu-Mare şi Blaj).
- EVALUAREA GLOBALĂ – CONCLUZII
Valoarea de patrimoniu a clădirii Administraţiei Naţionale Apele Române din strada Edgar Quinet nr. 6, sector I, Bucureşti, poate fi apreciată după cum urmează, în conformitate cu criteriile reglementate prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2260/2008:
– valoare de vechime –mică, datorată perioadei de construcţie cuprinse între anii 1920 şi 1960, dar, ponderată prin aplicarea criteriului valorii de autenticitate (datorate păstrării nealterate a unor componente ale clădirii), invers proporţional cu vechimea imobilului, se poate conferi calificativul mare;
– valoare arhitecturală, artistică şi urbanistică – foarte mare, prin
(a) calităţile date de rafinamentul compoziţiei de ansamblu, de echilibrul proporţiilor, ca şi de prezenţa unor componente artistice valoroase (portalul principal cu ancadrament din marmură şi travertin, feroneriile decorative ale intrărilor, capitelurile stilizate geometric, medalioanele în relief plat cu motive specifice realismului social al perioadei);
(b) buna înscriere a clădirii în contextul urban, ca un accent discret care, impunând – prin linia cornişei şi a copertinei parterului – configuraţia faţadelor alăturate construite ulterior, a contribuit la unitatea şi coerenţa frontului continuu din care face parte;
(c) caracterul reprezentativ pentru cultura arhitecturală a perioadei interbelice târzii, în care coexistă şi interferează, printre alte orientări stilistice, estetica Art Déco şi clasicismul monumental, în formula de sinteză a unui „clasicism déco”
– valoare de frecvenţă/raritate/unicitate – foarte mare, prin
(a) raritatea asocierii dintre o tipologie tradiţională a vernacularului urban bucureştean de secol XIX, mai precis planimetria specifică locuinţelor cu comerţ la parter (clădiri în front continuu, alinate la stradă şi formate din bare articulate dispuse pe limitele parcelei, în jurul unei curţi cu acces din stradă prin gang), tipologia imobilului haussmannian cu curte de serviciu şi expresia arhitecturală caracteristică pentru sfârşitul perioadei interbelice – ilustrând sinteza, de altfel tipic bucureşteană şi românească în general, dintre tradiţia locală şi modernitatea occidentală;
(b) tratarea arhitecturală tipică pentru clădirile publice şi de prestigiu din epocă, precum şi pentru întreaga perioadă a domniei lui Carol al II-lea, în care se afirmă, ca de altfel în întreaga Europă şi în America anilor 1930, o tendinţă clasicizantă purtând conotaţia ideologică a unui spirit etatist şi a unui apel la morală;
– valoare memorial-simbolică – mare, datorată înscrierii în memoria comunităţii, la nivel local, prin detaliul insolit, devenit însă familiar, al cariatidelor retezate, care transformă clădirea într-un reper identitar al zonei.
Prin însumarea criteriilor reglementate, valoarea de patrimoniu cultural a clădirii poate fi apreciată ca foarte mare şi astfel legitimează propunerea de clasare a clădirii Administraţiei Naţionale Apele Române din strada Edgar Quinet nr. 6, sector I, Bucureşti, în grupa B a Listei Monumentelor Istorice.
Întocmit,
Conf. dr. arh. Mihaela Criticos
Catedra de Istorie şi Teorie a Arhitecturii, UAUIM
Expert în protejarea monumentelor istorice
(certif. nr. 138 E / 29.09.2011)
- BIBLIOGRAFIE
– NÉRET, Gilles, L’art des années 30, Seuil, Fribourg, 1987
– CRITICOS, Mihaela, ‛Art Deco sau modernismul bine temperat / Art Deco or Well-Tempered Modernism’, Bucureşti, Simetria, ISBN 978-973-1872-03-2
– BĂLTEANU, Adrian, ‛Edgar Quinet nr.6’, Arhitectura (România), nr. 4, 2011, pp. 16-19
– CRITICOS, Mihaela, ‛Din nou Edgar Quinet 6 / Again Edgar Quinet 6’, Arhitectura (România), nr. 5, 2011, pp. 32-37
- LISTA PLANŞELOR ANEXATE STUDIULUI
°°°
PLANŞA NR. 1
Evoluţia istorică a zonei – străpungerea tronsonului străzii Edgar Quinet cuprins între strada Academiei şi Calea Victoriei
Detalii din Planul Pappasoglu (1870), Planul Institutului General al Armatei (1895-1899), sc. 1:5000, Planul cadastral din 1911, sc. 1: 1000, şi Planul cadastral actual
PLANŞA NR. 2
Evoluţia construcţiilor aferente parcelei din str. Edgar Quinet nr. 6 (I) Fotografii aeriene, Compagnie Aérienne Française (1927) şi propunere de aliniere a fronturilor str. Edgar Quinet (1934)
PLANŞA NR. 3
Evoluţia construcţiilor aferente parcelei din str. Edgar Quinet nr. 6 (II)
Proiect de extindere şi supraetajare a clădirii din str. Edgar Quinet nr. 6 (arh. I. Rosental, 1925) – nerealizat. Plan de situaţie, planuri parter şi etaj curent, faţada spre stradă şi secţiune longitudinală
PLANŞA NR. 4
Evoluţia construcţiilor aferente parcelei din str. Edgar Quinet nr. 6 (III)
Fotografie din 1934, propunere de aliniere a fronturilor str. Edgar Quinet (1935), suprapunere a planurilor de aliniere din 1934 şi 1935 (autor suprapuneri: arh. Adrian Bălteanu) şi situaţie actuală (plan cadastral şi imagini Google Maps)
PLANŞA NR. 5
Planuri clădire actuală
Planşe din documentaţiile tehnice pentru reparaţii şi reamenajări din anii 1960-1961 – planuri, suprapuneri ale planurilor actuale cu propunerea de extindere şi supraetajare din 1925 (autor suprapuneri: arh. Adrian Bălteanu)
PLANŞA NR. 6
Compoziţia faţadei şi înscrierea în frontul construit
Fotografii actuale
PLANŞA NR. 7
Elemente ahitecturale caracteristice
Fotografii actuale
PLANŞA NR. 8
Reliefuri ornamentale de factură art déco
Fotografii actuale
PLANŞA NR. 9
Materiale şi tehnici
Fotografii actuale